logodnă cu singurătatea

cândva iubitul meu erai scut, mirabilă poveste, azi nu mai știi nimic de mine nici eu de tine nu știu, între noi umbra tăcerii crește distanță lungă este, dar scriu cu litere de aur dorul în calendarul viu. mă amețește avangarda ce îmi croiește suflu nou, nu vei putea simți cum curge timpul prin sângele meu, vocea mea înăbușită nu va mai produce un ecou, lacrimi amare sting în spirit focul dat de Prometeu. trimit un gând, o șoaptă pe urmele tale reci, ruginiul toamnei adânc s-a strecurat în mine, acum parcă și visurile noastre sunt prea seci și toate amintirile cu noi suspină după tine. e toamnă iar iubitul meu, cu poza ta vorbesc, dornică de mângâiere cu singurătatea mă logodesc.