dedicaţie poetului Adrian Paunescu
nostalgie compusă cu Mozart şi Bach,
ascensiuni în spirale spre veşnic,
Doamne, tu iubeşti prin răscolire de valah,
mă destrami şi mă ţeşi cu văpaie sonoră,
tremur înalt suspin suprem.
timpul îmi pare extaz,
lichid cuvios lunecând pe obraz.
torent sonor în vene- muzicalizare
a tot ce-a fost o dată împietrit,
ştiu că de-aş fi fatalitate cosmică,
nu ţi-aş simti iubirea cu grandoare
în sunete ca în vaste lumini
beţie cu lacrimi cu sevă de crini.
să mor vreau să mă nasc la rădăcini
senzaţii unice de sfântă voluptate,
fugind de veacuri- turme cu pagâni,
cu gândurile sfere acordate pe celule,
cu bucuria de-a descoperi sonate
albul din nuferi, zbor cu libelule.
Doamne, prin tragedii angelice ne cauţi,
ne pui la case artă- pragul veşniciei
zideşti arhitecura cu serenităţi,
îţi văd lumina mângâie suspinul,
sub clape albe ca sub negre de pian
ne este viaţa rai şi nu exilul.
cu clipe nesfârşite mă rotunjesc în sine
cuceresc şi pierd ca întro cruciadă.
captivă sunt în amintirea unei lumi divine,
metaforă-s, te venerez adânc, te chem
să faci din solitudine o serenadă
din stinsă flacără un amplu recviem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu